Cu această ocazie a fost prezentată cartea ”Gavril Barbul (1893-1952)”, apărută în anul 2020 la editura sătmăreană Citadela, autori fiind dr. Ovidiu T. Pop și dr. Viorel Câmpean. Cu acest prilej, P.S.S. Timotei Sătmăreanul, episcop-vicar al Episopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului și un sobor de preoți au oficiat slujba de sfințire a plăcii.

”Nu mi-am propus să citesc următoarele cuvinte, deși pentru a mi le fixa în minte, le-am așezat mai întâi pe suportul electronic, pe care din ce în ce mai mult ne desfășurăm viața. Cum ar putea fi rezumată viața unui om în câteva minute, puține? M-am răzgândit, reamintindu-mi că fac parte din Galaxia Gutenberg, îmboldit și de acele cronometrului am hotărât că e mai bine să apelez din nou la cel care a adus omenirii o bucurie care a durat câteva secole, tiparul.

Dacă vorbim despre cel căruia astăzi i se aduce un omagiu din partea urmașilor trupești și sufletești, ar trebui să spunem neapărat că a venit pe lume într-o familie nobiliară prin origine și aristocrată prin înțelegerea temeinică a vieții.

Pe bună dreptate s-a spus că noi oamenii suntem suma întâlnirilor fericite pe care le-am avut în viață. Cu exemplari semeni de-ai noștri. Așa a fost și întâlnirea mea cu personalitatea lui Gavril Barbul. I-am urmărit pașii prin școlile vremii și imperiului, Oradea și Beiuș fiind două popasuri esențiale. Mereu printre primii elevi. La examenul de maturitate optase pentru urmarea medicinii, în cele din urmă a ales însă teologia. Știa oare că va izbucni acel prim „Mare Război?”

Despre partea închinată celor două decenii de Românie Mare va vorbi colegul meu, prim semnatar pe copertă. Dar, despre sfârșitul acelei perioade istorice, de unii adulată, de unii hulită, interbelicul românesc, tot va trebui să amintesc. Pentru că în 5 august 1938, după o „dragoste mai veche”, doi dascăli sătmăreni, greco-catolicul Gavril Barbul și ortodoxa Victoria Măineanu arătau întregii lumi românești că, spiritual, poporul român respiră prin acești doi plămâni, unindu-și destinele, unde altundeva decât în Cetatea Eternă, pentru că, nu-i așa, „de la Râm ne tragem”.

Și ce dovadă mai mare de dragoste de neam a fost perioada celui de-al doilea „Mare Război”, petrecută de familia Barbul în Sofia, fiind dascăli pentru pruncii de români. Acolo a văzut lumina zilei, la sfârșitul anului 1940, rodul dragostei lor, fiul Mihai. Probabil că Victoria, ca orice mamă, s-a simțit victorioasă auzind scâncetul puiului de om adus de ea pe lume. Dumnezeu a ales însă să o cheme în Sălașurile Lui. Astfel că pruncul Mihai a fost ajutat să crească de două admirabile femei, bulgăroaice. Și, preț de vreo 12-13 ani de către ochiul veghetor al tatălui său.

În 9 martie 1952 profesorul Gavril Barbul se stingea din viață, cu regretul de a constata că asupra Europei, forțe văzute și nevăzute, știute și neștiute, coborâseră o urâtă Cortină de Fier. Își trăise ultimii ani din viață în Regat, în județul Dâmbovița unde jumătatea vieții își avea originea, după ce venise să ia pulsul școlii căreia îi dăruise două decenii de viață. Nimic nu mai era ca în interbelic, nici măcar oamenii... Memoria lui a rămas însă vie. Datorită fiului Mihai, care a fost, poate, autor moral al acestei cărți. Și datorită lui Ovidiu, „părintele Caietelor Eminesciene Sătmărene”, placa dezvelită azi, stând mărturie a spiritului eminescianist care i-a animat și îi animă pe iubitorii și slujitorii autentici și dăruiți ai acestui lăcaș pe care, tot cu un astfel de prilej, l-am numit „nava amiral a învățământului românesc din Sătmar”, a spus în luarea sa de cuvânt dr. Viorel Câmpean.