Fortificațiile descoperite au fost construite din lemn, țăruș și pământ bătătorit, având, potrivit arheologului Szocs Peter, rol de apărare împotriva artileriei.
Cetatea Sătmarului a funcționat între 1560 și aproximativ 1720.
Prima cetate, ridicată din pământ, la începutul mileniului II (prin 1006-1010) a fost distrusă în timpul invaziei mongole din anul 1241. După retragerea invadatorilor, în locul cetăţii de pământ a fost ridicată o fortăreaţă de piatră.
După ce familia Bathory a modificat albia Someşului, cetatea se afla pe o insulă, legată de maluri prin trei poduri. În anul 1562, cetatea a fost asediată de o oaste otomană, condusă de Ibrahim, paşa din Buda, şi de Maleoci, paşa din Timişoara.
Fortificaţia a fost incendiată de oastea transilvană după un asediu austriac, din cadrul războiului dintre Habsburgi şi principele Transilvaniei. Fortificaţia a fost refăcută din ordinul marelui general austriac Lazarus von Schwendi, după planurile arhitectului italian Ottavio Baldigara.
Fortăreaţa din Satu Mare a continuat să fie un punct cheie şi în timpul Războiului Curuţilor, dintre Francisc Rakoczi al II-lea şi Casa de Austria. Francisc Rakoczi al II-lea a poruncit, în anul 1705, ca zidurile cetății să fie distruse, pentru a nu fi recucerită de austrieci.