Ce urmează să faca în viață? Încotro să se îndrepte cu școala, ce carieră sau ce slujbă să-și aleagă? Să se pregătească de sacrificii și de compromisuri? Să caute sfaturi și îndrumare la profesori sau la colegi?
Cititi mai jos scrisoarea Denisei.

”Salutare
Numele meu este Denisa si sunt eleva in clasa a 10-a. Stiu si ma confrunt cu cat de grea si complicata este perioada adolescentei, drept pentru care m-am gandit ca, impartasind cu cei care imi vor citi articolul, voi deslusi atat pentru mine cat si pentru ceilalti, fie ei copii la fel ca mine, parinti sau profesori, rezolvari la intrebarile/probleme intampinate.
Cred ca cea mai frecventa intrebare pusa de catre un adolescent este, daca am efectua o interogare statistica "Ce am sa fac eu oare in viata?". Bineinteles ca si eu mi-o adresez de extrem de multe ori (poate prea des) tocmai pentru ca sunt nehotarata si nu reusesc sa delimitez o granita ferma intre ce-mi sopteste ratiunea si ce mi insufla sufletul. Probabil si voi va confruntati cu aceeasi problema, pentru ca, pe de-o parte vrei sa ai o meserie, pe care vrei sa o faci cu pasiune, dar ai vrea sa ai un job care sa-ti aduca un salariu consistent, sau eventual sa-ti multumesti si parintii (marturisesc ca pentru mine acest lucru nu a existat, pentru ca eu am primit mereu libertate de decizie de la parintii mei, dar stiu ca multi adolescenti se confrunta cu acest lucru).
Apare astfel teribilul procedeu matematic, pe care il invatam si noi la logica in clasa a 9-a, si anume contradictia. Fie ea intre sentimente, fie ea intre decizii, contradictia te cam obliga sa iti asumi anumite sacrificii si posturi imposibile cu care, bineinteles ca nu esti impacat dar totusi trebuie sa le indeplinesti. Cum rezolvam asta? Un raspuns unic nu cred ca exista, dar ne putem apropria, cu siguranta, de unul. Cand eram mica, bunica ma invata sa spun, cand trebuia sa fac o anumita sarcina neplacuta si pe care nu voiam cu ardoare sa o indeplinesc, sa spun cuvantul "trebuie" si atat.
Cu acest "trebuie" te intalnesti foarte des in viata, poate mai des decat spui "imi place" si e insa o mare problema, pentru ca din cate am observant, nici el nu mai are efectul pe care obisnuia sa il aiba asupra generatiilor anterioare. Generatia actuala, (generatia Z i s-a mai spus, sau in multe alte feluri), nu mai e atat de influentabila. Suntem niste tineri cu un potential imens, nemasurabil, cu o inteligenta nativa, din punctul meu de vedere, insa, de multe ori nu stim sa o valorificam oportun. Acest "punct slab" se oglindeste in comportamentul zilnic, pe care il observ atat la mine, cat si la colegii mei, printr-o boala, un virus (nu stiu cum sa il numesc mai concret) de lene si dezinteres. Cand vine vorba de un proiect de realizat, de un eseu, o tema, o activitate de grup sau chiar invatatul pentru un test, replica constanta a elevului roman din secolul XXI este urmatoarea: "Nu mai bine ma uit eu la cateva episoade de serial?", "Ce daca mai vorbesc inca o ora cu colegul/colega pe WhatsApp?," sau "Ce se poate intampla, daca iau o nota mica, ce mare lucru…".
Acest "mare lucru" spus o singura data poate parea insignifiant, dar odata spus de majoritatea elevilor (sau aproape zilnic), eu cred ca merita considerat o problema. Tocmai de la aceasta atitudine nu putem fi decisi, fie ca e vorba de ce rochie ne cumparam, ce meniu aleg sau ce facultate voi urma mai tarziu. Constat ca suntem o generatie foarte nehotarata si foarte nesigura atat in legatura cu propriile valori de care dispunem cat si in legatura cu noi insine. Noi nu prea ne cunoastem, am constatat acest lucru in timpul orelor de psihologie, care sunt foarte utile si importante, contrar a ceea ce se afirma despre ele. Gratie profesorului meu de psihologie, unul drintre putinii profesori care a avut curajul, as spune eu, sa se apropie de noi prin alte moduri cum ar fi: sinceritatea, umorul, o vorba buna, un sfat elocvent, am constatat ca nu ma cunosc catusi de putin, pentru ca am tendinta sa ma las mereu modelata de altii, de parerile colegilor, de nazuintele profesorilor, drept pentru care eu de fapt nu stiu ce vreau.
Un pas foarte important in dezvoltarea capacitatii de a lua decizii, a fost reprezentata de formularea optiunilor pentru liceu, deoarece a fost (cred ) ca prima decizie pe care a trebuit sa o iau individual si de care depinde o parte din viitorul meu. Ce m-a ajutat pe mine in luarea acestei/altor decizii a fost bineinteles sfatul celor apropiati, dar nu in ultimul rand, confruntarea direct cu sursa, si anume cu elevii din liceul respectiv. Va marturisesc ca in luarea anumitor decizii, niciodata nu trebuie sa tii cont de zvonuri, ci trebuie sa devi un fel de Sherlock Holmes autohton si sa verifici si sa cauti ce reprezinta din ceea ce ai auzit adevarul si ce ceea reprezinta minciuna.
Cand vine vorba insa de facultate, lucrurile stau cu totul altfel pentru ca deja nu mai ai aceeasi paleta de optiuni deoarece trebuie sa te orientezi spre pe o anumita ramura, specialitate sau domeniu si e destul de complicat pana iti finalizezi optiunea. Exista tineri care stiu ce cariera vor avea de la o varsta frageda, insa majoritatea vor ezita in fata acestei decizii.
Ma consider parte din categoria celor ce oscileaza intre pasiuni, tocmai pentru ca scoala romaneasca si in principal profesorii pe care i-am intalnit, au fost cei care m-au influentat si m-au facut sa imi placa (iata ca apare si cuvantul dorit) anumite domenii.
Eu sunt olimpica la romana (imi place sa ma numesc doar ca o victima a literaturii deoarece mi se pare ca olimpica suna prea arogant si pompos iar pentru ca literatura este asemenea muzicii de opera, ori o iubesti, ori o vei uri toata viata) drept pentru care toata lumea cand aude acest lucru se asteapta sa devin o studenta la Litere sau la Drept. Paradoxul consta insa in faptul ca, nu as face niciodata pasul de a ma inscrie la una din cele doua facultati, indreptandu-ma spre o profesie de avocat, respectiv de jurnalist sau profesor. O astfel de facultate ar insemna pentru mine o suspendare a libertatii pe care mi-a dat-o literatura si cu care m-am obisnuit, lacom, sa traiesc. De ce? Pentru ca pentru mine idealul este de a deveni doctor.
Desi, surprinzator, m-au pasionat intotdeauna biologia si chimia, am constatat ca aflate la poluri opuse literatura si medicina se aseamana chiar foarte mult. Ambele imi pot oferi imprevizibilul de care am nevoie, eu fiind o fire mereu dornica de noutati, ceva care sa ma energizeze in mod constat, sa ma faca sa tresar si sa ma puna la incercare, pentru o noua provocare. Literatura nu a insemnat tocit, asa cum multi tineri o considera, a insemnat creatie, libertate de ganduri, curajul de a cadea de acord cu una din parerile contrare, care iti vin concomitent in minte, si eroismul de a- ti asuma o parere, cu care insa trebuie sa evidentiezi sensuri profunde…si sa nu uitam de provocarea de a gasi sensuri pana si in cele mai banale sau intortocheate poezii/texte. Daca inlocuim ultimele cuvinte ("poezii/texte") cu "cazuri medicale" am putea descrie cariera de medic. Asa ca medicina si literatura, cel putin pentru mine, nu sunt foarte deosebite, cum par a fi la o prima vedere.
Acesta a fost exemplul meu de "contradictie" si sunt convinsa ca fiecare dintre noi are momente de oscilatie, care sincer, cred ca nu au conotatii negative, ci din contra te stimuleaza si iti confirma capacitatea de multitasking, extrem de folositoare in viata, acesta fiind unul din scopurile pentru care te pregateste scoala.
Asadar, nu cred ca alegerea carierei dar si alegerile importante (in general) inseamna sacrificiul, ci dimpotriva o recompensa, bunul pe care il primesti pentru ca faci un lucru cu sufletul, cu tot dragul si cu toata vointa pe care o poti avea. Ca adolescent, e normal sa fii imprevizibil si spontan…ar fi nefiresc sa nu ai nazuinte si indoieli, dar tocmai pentru aceste momente exista comunicarea, prietenia, increderea si impulsul de a te schimba si de a te adapta constant, pentru ca cei ce vor reusi sa se adapteze mai usor, vor fi aceia care vor castiga.
Cu multumiri,
Denisa

sursa: portalinvatamant.ro