constituie un document viu care a transmis peste veacuri generaţiilor mesajul unei creaţii artistice autentice.
Pentru locuitorii de odinioară, stăpâni peste aceste meleaguri, a respecta tradiţia şi portul era în firea lucrurilor. Portul popular din județul Satu Mare cuprinde o gamă variată de elemente, care diferă de la o zonă la alta.

Material realizat cu sprijinul Adelei Dobrescu, restaurator textile și autoarea volumului ”De la fir la costum” (Muzeul Județean Satu Mare).

COSTUMUL OŞENESC
Zona Oaşului a fost şi este una dintre cele mai importante şi bogate zone etnografice ale județului Satu Mare. Cele mai vechi costume din Oaş au fost realizate din pânză de cânepă. Cultura cânepii era deosebit de importantă pentru că din această plantă se obținea îmbrăcămintea pentru întreaga familie. Femeia era responsabilă, în gospodăria oşenească, de semănatul, culesul şi prelucrarea cânepii. Alături de cânepă, lâna avea şi ea un rol important, fiind folosită la realizarea unor piese de îmbrăcăminte pentru sezonul rece. Costumul popular oşenesc era realizat în întregime în gospodăria țărănească.

Costumul de femeie este compus din cămaşă, pindileu, zadie şi chischineu (batic). Prima piesă din costum asupra căreia ne oprim este cămaşa. Aceasta era realizată din pânză de cânepă țesută în gospodărie, iar în Oaş primele cămăşi au fost cele pe crețuri. Cămaşa era încrețită pe lângă gât, în creți mărunți şi era despicată în față. Creții de pe lângă gât erau prinşi într-un guler mic, de maxim doi, trei centimetri. Cămaşa avea mâneci lungi (lărgimea maximă fiind la nivelul coatelor) care se strângeau în pumnişori la încheietura mâinii. Cămaşa de zi cu zi era simplă, fără prea multe ornamente. În timp, gulerul este înlocuit de platcă care era împărțită egal în față şi în spate. Aceasta era foarte frumos ornamentată, chiar şi la cămaşa de zi cu zi.

Cămaşa de sărbătoare urmăreşte acelaşi croi, la început cu creți, apoi cu paltcă, dar evoluția ei este spectaculoasă. Cămaşa veche din pânză de cânepă era mult mai bogat decorată, avea mânecile mai largi şi pumnişorii mai lați. Ornamentica, în general geometrică, era realizată în paşi cruciuliță şi era foarte viu colorată. La cămaşa cu platcă, lucrurile evoluează, platca primeşte o importanță foarte mare în economia cămăşii şi prin urmare femeile se întrec în a crea motive şi a folosi fire şi culori care mai de care mai interesante. Platca este croită pe lângă gât, cu despicătură la spate, unde se închidea cu două şnururi frumos împletite, iar mai târziu cu nasturi colorați. În timp, laturile plătcii au fost încadrate de volane mici şi dese, care formează un chenar şi care scot şi mai mult în evidență această componentă a cămăşii.

La cămaşa cu platcă, pumnişorii evoluează şi ei de la o simplă bentiță, la o bentiță lată care în timp e decorată cu un volan. Bentița şi marginile volanului sunt bogat ornamentate, uneori pe marginile acestuia sunt croşetați colțişori colorați. Pumnişorii se închid cu şnur împletit, trecut prin găici, mai apoi cu nasturi (doi, trei, chiar cinci).

Pindileul este o piesă la fel de spectaculoasă ca şi cămaşa. Cel de zi cu zi era simplu, la început dintr-un lat, mai apoi din doi lați de pânză țesută fără ornamente. Pânza era încrețită la brâu, mai creață pe şolduri şi la spate, iar în față era aproape plată. Creții erau prinşi de „pogmată” sau guler. De guler erau cusute două şnururi cu ajutorul cărora se lega pindileul. Pindileele vechi sunt realizate în întregime din pânză, de cele mai multe ori de cânepă, şi ajungeau până la jumătatea gambei. Ornamentele erau puține şi plasate pe pogmată şi la poale.

Pindileul de sărbătoare era şi este mult mai frumos. Acesta este mai larg şi este ornamentat atât la pogmată cât şi la poale.
Ornamentica era deosebit de frumoasă, era o broderie, la început paşi în cruce, mai apoi, în paşi tot mai elaborați. Pogmata pindileului de sărbătoare era mai lată, iar cele două şnururi cu care se încheia se terminau cu ciucuraşi. Cromatica era la fel de spectaculoasă ca şi ornamentica: roşu, galben, maro, verde, albastru, portocaliu, violet. Pindileul de cânepă sau bumbac avea o cădere frumoasă, un drapaj natural care urmărea liniile corpului. Azi, pindileul este realizat din dantelă, este scorțos, uneori dublat de pânză de rafie, şi are ținuta unei crinoline.

Astăzi, costumele de sărbătoare sunt un adevărat spectacol. Ele sunt realizate din dantelă sau mătăsuri brodate cu ajutorul unor maşini cu cartelă sau chiar computerizate. Oşencele îşi pot alege modelele de broderie sau pot să îşi creeze aceste modele. Important este ca materialul din care este realizat costumul să fie unic. La cămaşă s-a păstrat croiul, s-a păstrat platca, care acum este complet neagră. Ornametele cămăşii le regăsim la pumnişori, de-alungul mânecii şi pe platcă. Diferența este la culoare. Vechile cămăşi sunt superb colorate în culori vii, îndrăznețe, cele de azi au ornamentica în întregime de culoare neagră. Decorul nu mai este brodat, este înlocuit de pasmanturi realizate manual sau mecanic. Pasmanturile, la rândul lor, sunt decorate cu mărgele de sticlă sau cristale Swarovski, toate de culoare neagră.

Pe lângă acest costum clasic, în felul lui, oşencele poartă şi cămaşă cu sugnă sau sumnă. Aceste costume sunt realizate din materiale viu colorate: verde, roşu, albastru, galben. În acest caz, croiul rămâne acelaşi şi la cămaşă şi la sugnă, la fel şi ornamentica care este realizată cu ajutorul pasmanturilor de culoare neagră. Nu de puține ori fetele tinere asortează o cămaşă roşie cu o sugnă verde sau un pindileu pentru a da şi mai mult dinamism costumului.
Peste pindileu se poartă zadia, care era realizată dintr-un lat de pânză. În timp, zadia de pânză e înlocuită de o zadie mult mai colorată şi mai prețioasă din punct de vedere al materialului. Zadia de „păr” era de fapt din caşmir şi oşencele o cumpărau cu sume mari din import, în special din Cehoslovacia.
Pe cap femeile poartă chischineu (batic). La început, acesta a fost din pânză, dar a fost repede înlocuit de chischineul de „păr”. Chischineul, unul dintre elementele spectaculoase ale costumul oşenesc de femeie, a rămas neschimbat nu numai ca funcție, dar şi ca material. Odată intrat în port, chischineul rămâne până în zilele noastre cea mai iubită şi scumpă piesă din costum.

În picioare, femeile, ca de altfel şi bărbații, purtau opinci cu obiele de lână. Mai târziu apar cizmele de piele şi cele de lac.
Acest costum era întregit iarna cu o gubă de lână care se punea peste costum în zilele cele mai friguroase. Prin gubă nu trecea nici apa nici zăpada, dar când se umplea de apă era foarte grea. Femeile mai purtau iarna şi laibăre din pănură, simple. Acestea erau realizate în cea mai mare parte în gospodărie.

Tot în sezonul rece, femeile purtau veste din catifea, frumos ornamentate cu mărgele, zgărzi, pasmaturi şi nasturi. Din catifea erau şi buibălauăle (jachețele) din barşon (catifea) negru şi ele la fel de frumos ornamentate.

Un alt element distinctiv al oşencelor era zgarda. Mari iubitoare de accesorii, oşencele se împodobeau în zilele de sărbătoare şi la nuntă cu zeci de şiraguri de mărgele şi de zgărzi. Acestea erau realizate de către femei încă de când erau copile şi se înmulțeau în timp.

Costumul bărbătesc de zi cu zi era şi el simplu, fără prea multe pretenții. Cămaşa scurtă şi largă era încrețită la gât şi avea mânecile lungi şi nu foarte ample. Nici cămaşa bărbătească de zi cu zi nu avea o ornamentică prea bogată, ci una simplă, în tonuri de maro, verde, galben. Decorul împodobea gulerul de care erau prinşi creții cămăşii, poalele cămăşii şi marginile mânecilor.

Cămaşa de sărbătoare era realizată din pânză de cânepă sau bumbac, avea mâneci largi, iar ornamentica era mult mai bogată. Broderiile erau plasate pe guler, pe piept pe lângă despicătură şi la mâneci. Ornamentica era una bogată, în culorii vii: albastru, galben, negru, verde, maro. La guler, cămaşa avea ataşate două şnururi viu colorate, care se teminau cu ciucuri.

Pe lângă cămaşă, bărbații purtau gaci, mai scurți şi mai strâmți decât cei de sărbătoare. Gacii erau croiți din doi lați de pânză, erau ampli în brâu şi se trăgea pe brăcinari, care se închideau în față. Pe cap, bărbații purtau pălării de paie şi în picioare opinci.

La fel ca şi în cazul costumului de femeie, şi costumul bărbătesc a evoluat, s-a transformat. Cămăşile de sărbătoare nu mai sunt realizate din pânză de cânepă sau de bumbac, ci din mătăsuri fine importate din Turcia şi Japonia. Cămaşa bărbătească are o dinamică diferită de cea de femeie. În cazul cămăşii bărbăteşti putem vorbi de mai multe croiuri: cel clasic cu creții pe lângă gât, cel cu platcă îngustă şi lungă pe piept şi cel cu despicătură şi guler înalt. Ultimul croi este cel mai des întâlnit. Acest fel de cămaşă, numită „cote” în zona Cămărzana, este cu adevărat spectaculoasă. Este realizată din mătase albă, are gulerul înalt de 6-8 cm, mâneci largi care nu se mai termină în pumnişori şi se poartă peste pantalon. Ornametele sunt exclusiv de culoare neagră, împodobesc gulerul, despicătura cămăşii, umerii, pieptul, poalele cămăşii şi poalele mânecii.

Bărbații nu mai poartă gaci, ci pantaloni de stofă de culoare închisă. Gacii sunt purtați doar de către ansamblurile de dansatori, în diferite ocazii şi la spectacole.

Iarna, bărbații purtau cioareci, dar cu gaci pe dedesubt. Aceşti gaci erau mult mai strâmți şi aveau rolul de a proteja de frig, dar şi de asprimea lânii. Pe deasupra purtau uioşe cu perți (dungi) la fel ca şi femeile, iar în cap cuşme de blană de oaie. Uioşele erau țesute în război, de către femei, din lână albă sau sură şi erau decorate cu dungi colorate: roşii, galbene, negre, maro.

În Țara Oaşului, bărbații purtau straiță, frumos ornamentată. Straița era, alături de întregul costum, o marcă identitară a oşanului. Fie că vorbim de straița de zi cu zi, fie că vorbim de straița de sărbătoare, aceasta era frumos ornamentată, atât pe baiere cât şi pe straița propriu-zisă. Motivele erau din cele mai diferite, iar culorile la fel de îndrăznețe ca şi cele de pe costume.

Azi, straița oşanului este în întregime de culoare neagră, este realizată din pasmaturi şi dantele croşetate manual şi pe care sunt inserate mărgele de sticlă sau cristale Swarovski. Baierul straiței este de două ori mai lat decât la cele vechi şi în cele din urmă se cade să subliniem că straița nu mai are nici o fucționalitate, ci este o piesă de decor.

Pe cap, bărbații purtau pălării de paie cu boruri mici sau pălării de fetru negru. În ambele cazuri, atunci când vorbim de pălăriile de sărbătoare ele erau ornamentate cu zgărzi, cu ciucuri şi cu pene de păun sau de cocoş.

Clopurile de azi sunt asortate perfect cu straițele, prin urmare sunt împodobite cu pasmanturi de culoare neagră, sunt pline de broderii cu mărgele, peste care nu de puține ori mai vin inserate broşe colorate. La clop, bărbații poartă pene de păun prinse de asemenea cu broşe colorate. Clopul are prevăzută o zgardă realizată din mărgele negre, care are dublă funcție: aceea de a securiza clopul pe cap şi de a înfrumuseța fruntea celui care o poartă.

Comunitățile din zona Oaşului au dovedit de-alungul vremii o dragoste deosebită față de costumul popular, dar şi o felexibilitate în ceea ce priveşte abordarea lui în timpuri mai moderne. Conştienți de propria identitate, mândri şi cu un potențial financiar mare, oşenii au transformat cel mai simplu costum într-un spectacol fără egal. Acest costum nu mai vorbeşte astăzi doar de identitate, de apartenență la o comunitate, ci vorbeşte mai ales despre statut social. Acest lucru se vede în transformările suferite de costum. Cu toate acestea, oşenii nu vor renunța niciodată la el, pentru că mai mult decât orice, costumul popular îi face unici, îi scoate în evidență, le întăreşte locul între celelalte comunități. Tocmai de aceea toți oşenii, indiferent unde s-ar afla, îşi îmbracă costumul cu mândrie la cel mai important moment al vieții: nunta. E o declarație de iubire față de tradiții şi față de comunitate.


COSTUMUL DE CODRU
Costumul de femeie este compus din: cămaşă, pindileu, şorț sau zadia din-nainte şi zadia de pe cap. Cămaşa de Soconzel este o cămaşă pe crețuri. Cămaşa pe crețuri este cea mai veche structură croită şi cea mai simplă. Aceasta era încrețită pe lângă gât, în creți „mănănței” (Malvina Madar, 58 ani, Soconzel, 2014) şi era despicată în față. Pe despicătură erau dispuşi nasturii care închideau cămaşa, femeile din codru nu purtau cămăşi deschise. Nasturii erau de culoare neagră, aceștia fiind poate singurul ornament al cămăşii. Creții de pe lângă gât erau prinşi într-un guler mic, de maxim doi, trei centimetri. Cămaşa avea mâneci lungi, care se terminau în bentițe simple, fără motive ornamentale, era scurtă, până în talie, doar atât cât să intre în pindileu.

Cămaşa de sărbătoare era o cămaşă pe creți, mult mai mulți decât la cămaşa obişnuită şi era realizată din patru lați de pânză. În față se încheia cu mulți nasturi de culoare neagră. Mânecile cămăşii erau cusute din doi lați de pânză care se încrețeau deasupra umerilor şi la încheieturi. Cei doi lați de pânză trebuiau să intre deasupra umerilor. De aici multitudinea creților care erau mărunței, egali şi dispuşi perfect astfel încât mâneca să se potrivească formei corpului. Acest lucru trebuia realizat şi la încheietura mâinii, lucru mult mai greu ținând cont că încheietura este mai mică. Aici, creții trebuiau să fie egali şi lungi, uneori ajungeau până la cot şi astfel, între umăr şi încheietură rămânea mâneca foarte largă. Eleganța cămăşii vine tocmai din această rezolvare, a creților de la umăr şi încheietură, care eliberează pe restul brațului doi lați de pânză albă şi fină. În timp, creții coboară pe piept şi spate şi devin câmpuri ornametale numai bune de a fi umplute cu motive, iar imaginația femelior a făcut din aceste câmpuri ornamentale adevărate câmpuri „de bătălie”. Fie că erau motive geometrice, fie că erau motive vegetale, bătălia pentru cea mai frumosă cămaşă era continuă. Cele mai vechi cămăşi au motive geometrice pe creții de la umeri şi încheieturi, motive realizate din cusăturile care prindeau creții şi care erau punctate cu „plăibasul” (creionul) (Malvina Madar, 58 ani, Soconzel, 2014) realizâd un joc de lumini şi umbre, de contraste care dau cămăşii de Codru o notă distinctivă.

Pindileul completează partea de la brâu în jos a costumului femeiesc. În general, el se decorează la marginea de jos (la poale), uneori adăugându-se dantele lucrate cu mâna. Pindileul de zi cu zi, la Soconzel, era şi el simplu, din doi lați de pânză țesută cânepă în cânepă şi fără ornamente. Pânza era încrețită la brâu, mai creață pe şolduri şi la spate iar în față era aproape plată (fără creți). Creții erau prinşi într-un „guler” sau brâu destul de lat, (cât o palmă) cu „vraniță„ în față (Malvina Madar, 58 ani, Soconzel, 2014). De guler erau cusute două şnururi cu ajutorul cărora se lega pindileul. Poalele pidileului erau simple, nu erau deloc ornamentate. Pindileul de zi cu zi era mai scurt şi mai strâmt decât cel de sărbătoare.

Fetele purtau pindileu pentru prima dată atunci când intrau în „danț”, la 13–15 ani. Acest prim danț reprezenta intrarea lor în societate. Iată de ce pindileul avea o importanță atât de mare în satul codrenesc şi mai ales în viața femeilor. Pindileul de sărbătoare se făcea din trei până la şapte lați de pânză şi, ținând seama că lățimea unui război era de 50 cm, pindileul ajungea de la o lățime de 1,50 cm până la o lățime de 4 m. Întregul pindileu cântărea mult şi, ca să poată sta corect şi sã fie uşor de purtat, nu de puține ori, îi erau ataşate bretele. Bretelele veneau pe sub cămaşă. Lații de pânză erau îmbinați între ei cu cusătura numită rupturiță, o cusătură de îmbinare simplă. Poalele erau brodate în colțişori dubli, tripli sau cvadrupli. Acesta era pindileul de sărbătoare, ceatvarăul. Sigur, nu orice fată în sat avea ceatvarău, doar cele înstărite, ale căror părinți îşi permiteau să plătească femei pentru torsul cânepii şi săboițe (croitorease) pentru cusutul pindileului. Măsura lărgimii cetvarăului se lua cu brațul (de la umăr la capătul degetelor), măsură care se numea „rip” (Malvina Madar, 58 ani, Soconzel, 2014). Un ceatvarău trebuia să măsoare măcar 14-16 ripi. Pe sub ceatvarău, fetele purtau pindileul strâmt, care avea rolul de a le acoperi picioarele în timpul dansului.

Pindileul de sărbătoare era cel mai ornamentat pindileu din câte avea o femeie. Cele mai vechi erau ornamentate alb pe alb şi dispunerea motivelor se făcea la început doar la îmbinarea laților de pânză şi la poale. Gulerul pindileului nu era ornamentat, dar în timp acesta este decorat cu zig-zaguri făcute cu maşina de cusut sau volănaşe. Poalele pindileului se terminau cu o „mânuşală” (o lucrătură) tot în fir de cânepă sau bumbac. După apariția maşinii de cusut, au apărut colții poalelor, care sunt, de altfel, definitorii pentru pindileul de Codru. Ei puteau fi colți drepți sau rotunzi. În timp, colții se mută şi pe al doilea lat de pânză, astfel încât pindileul avea acum două rânduri de colți. Colții nu îi puteau face oricine, decât săboițele care aveau maşini. În timp, fetele şi femeile îşi cumpără fire de ață colorată din târguri şi încep să decoreze colții cu aceste fire. Pindileul începe să capete culoare. De la simplul pindileu de cânepă alb, ornametat cu colți şi rupturiță, ajungem la pindileul colorat ornametat cu motive florale colorate.

Piesele complementare costumului femeiesc sunt catrințele, opregele, vâlnicele, fotele şi şorțurile. Acestea se poartă peste poale. În zona Codrului, cel mai răspândit era şorțul, care reprezintă în realitate o catrință de dimensiuni mai mari, în general monocrome, cu un decor foarte discret, amplasat de regulă la tiv ori în şiruri pe înălțimea şorțului. La început, acesta era de culoarea pânzei, iar mai târziu femeile au început să coloreze „şurțurile”, vopsindu-le cu coloranți naturali (coji de ceapă, coji şi frunze de nuc). În cazul costumului de sărbătoare, peste ceatvarău se punea zadia din-nainte, care era şi ea frumos decorată cu motive florale, la început alb pe alb, iar mai apoi cu fire de bumbac colorate.

Găteala capului în zona de Codru se făcea cu un batic, la început de culoarea pânzei de cânepă. În timp, din rațiuni lesne de înțeles, acest batic a început să fie colorat (tot vegetal ca şi şorțurile). Mai târziu apar baticurile colorate, din bumbac cu imprimeuri mărunte.

Când intrau în danț şi duminica la biserică fetele purtau un accesoriu special, numit joljuț de mână (batistă). Acesta era o bucată de pânză de 50 x 50 cm, tivit frumos pe margini şi brodat. Fetele purtau joljuțul la mâna stângă şi el avea un rol foarte important. Băieții nu aveau voie să prindă fetele de mână, acest gest se făcea cu ajutorul joljuțului. Când fata intra în danț, era introdusă de un „tizeş” (organizatorul danțului). Acesta o trăgea de joljuț, pentru a nu o atinge.

Costumul era întregit de o serie de accesorii dintre care zgarda era nelipsită. Acesta se lega în jurul gâtului şi era realizată de către fete sau de către mamele fetelor. Zgărzile erau late, unele cu colți la fel ca pindileele.

În picioare, femeile, ca de altfel şi bărbații, purtau opinci cu obiele din pănură. Mai târziu au purtat încălțăminte cumpărată din târguri sau îşi făceau pe comandă, pantofi de piele (jumătăți), care îmbrăcau piciorul până lângă gleznă şi se închideau cu şireturi. Pe timp de iarnă purtau ghete înalte pe gleză, închise tot cu şireturi.

Femeile mai purtau iarna şi cojoace din piele de oaie, cojoace simple „nu lucrate”, fără broderie (Malvina Madar, 58 ani, Soconzel, 2014). Acestea erau realizate în cea mai mare parte în gopsodărie.

Costumul bărbătesc de zi cu zi în Soconzel era şi el simplu, fără prea multe pretenții. Cămaşa scurtă, din aceleaşi rațiuni ca şi cămaşa de femeie, era încrețită la gât şi avea mânecile lungi şi nu foarte ample, pentru a nu-i împiedica în timpul muncii. Mânecile se termiau cu manşete care se închideau cu nasturi. Nici cămaşa bărbătească de zi cu zi nu era ornamentată, singura valoare estetică era dată de contrastul de culoare între albul cămăşii şi nasturii negrii cu care aceasta se închidea în față.

Costumul bărbătesc de sărbătoare era compus din cămaşă, gaci, cizme şi clop. La început, cămaşa avea guler scurt, dar mai apoi s-a transformat în guler răsfrânt. Cămaşa era tot pe crețuri, la gât, pe piept şi la mâneci. Din cusăturile creților femeile realizau motive geometrice care să împodobească cămaşa. Despicătura de la gât era adâncă şi se închidea cu nasturi. Pe lângă despicătura de pe piept se aplica o altă bucată de pânză care era ornamentată cu broderie spartă, broderie ciur. Gulerul cămăşii era ornamentat în acelaşi fel, la fel şi manşetele. Broderia era alb pe alb ceea ce conferea cămăşii o eleganță deosebită. Cămaşa de sărbătoare era mai lungă decât cea de zi cu zi şi poalele cămeşii erau şi ele frumos ornamentate; la început de mână, iar după apariția maşinii de cusut, cu cusături ornamentale realizate cu ajutorul acesteia.

A doua piesă de îmbrăcăminte importantă în costumul bărbătesc sunt pantalonii. În funcție de materialul din care sunt croiți, aceştia sunt de vară (cei din pânză) şi de iarnă (cei din lână).

La Soconzel, bărbații purtau „gace” (Malvina Madar, 58 ani, Soconzel, 2014) mai scurte decât cele de sărbătoare şi mai strâmte. Gacele se croiau ample în brâu şi se trăgeau pe brăcinari, care se închideau în față. Peste gace, bărbații purtau şi ei şorțuri. Iarna, bărbații purtau cioareci, dar cu gaci pe dedesubt. Aceşti gaci erau mult mai strâmți şi aveau rolul de a proteja de frig dar şi de asprimea lânii. Gacii de sărbătoare erau foarte largi şi, la fel ca şi pindileul, erau mândria femeii. Astfel, gacii ajungeau să fie cusuți din 6 lați de pânză. Aceasta le dădea o lărgime considerabilă. Gacii erau strânşi în brâu pe brăcinari, lungimea lor nu depăşea jumătatea gambei.

În ceea ce priveşte acoperitoarele de cap, în cazul costumului bărbătesc avem doar două variante: căciula şi pălăria. Pe cap, bărbații din Soconzel purtau pălării de paie, vara, şi cuşmă din blană de oaie, iarna. Şi la costumul de sărbătoare, bărbații purtau pe cap clopuri înalte de paie, „înştruțate” cu pene de cocoş sălbatic.

Portul popular ar fi incomplet fără marea varietate a hainelor de deasupra, care se îmbracă peste cămăşi constituind, în cadrul costumului, piesa centrală a costumului de-alungul anotimpului rece.

La Soconzel, iarna bărbații purtau pe deasupra „şope” la fel ca şi femeile. Şopa de lână se punea peste costum în zilele cele mai friguroase. Prin şopă nu trecea nici apa, nici zăpada, dar când se umplea de apă era foarte grea.

Peste cămaşă, în zilele de sărbătoare, bărbații purtau laibăre (veste). Cele mai vechi sunt realizate din stofă de lână vopsită natural. Laibărele erau de obicei de culoare neagră. Feciorii care intrau şi ei în danț aveau pe laibăr, în partea stângă, prinsă o zgărdiță mica, făcută de mamele lor. Zgărdița avea 6-7 cm, franjuri din mărgele şi împletitura reprezenta o floricică.

Costumul popular este completat de opinci. Opincile sunt cea mai arhaică formă de încălțăminte care a rezistat trecerii timpului fără prea multe modificări. În timp, sub influența modei de la oraş, ele au fost înlocuite cu ghete, cizme, pantofi şi mai târziu papuci. În opinci, atât femeile cât şi bărbații, purtau obiele sau ciorapi groşi de lână. Aceste piese complementare erau fixate pe picior cu ajutorul nojițelor. În zona Codru, bărbații, asemeni femeilor, purtau în picioare în vechime şi saboți de lemn, la costumul de sărbătoare îşi procurau cizme de piele.

Costumul popular este, fără îndoială, un simbol al comunității din Soconzel şi a celorlate comunități din zona Codrului. Este poate unul din puținele costume populare care se păstrează aproape de cel original, fără modificări spectaculoase. Croiul şi piesele costumului au rămas aceleaşi, culorile folosite în ornametică sunt aceleaşi. Pânza este poate singurul element care nu se mai păstrează, pânza de cânepă fiind înlocuită cu pânza de bumbac, de cele mai multe ori realizată industrial. La Soconzel, ca în majoritatea comunităților rurale, odată cu dispariția culturii cânepii dispar elemente care țin de industria casnică textilă.

Totuşi, femeile din zona Codrului mai prelucrează şi mai țes lână şi pânză de bumbac. Acesta este şi motivul pentru care în aceste comunități costumul popular îşi are locul bine meritat. El este purtat la zile de sărbătoare şi este transmis din generație în generație.