infrastructură, cultură și natură.
”Avem 3 piloni strategici pentru că, o ştim din fizică şi matematică, trei piloni asigură cea mai bună stabilitate. Orice tâmplar poate să ne confirme că o masă sau un taburet cu trei picioare sunt mai sigure şi mai stabile decât o masă sau un scaun cu patru picioare. Iar asta mai ales atunci când aşezăm aceste obiecte pe o suprafaţă denivelată, neregulată, accidentată.
Această suprafaţă denivelată şi accidentată e oraşul Satu Mare în anul 2016. E un oraş în care infrastructura deficitară, fie că vorbim de drumuri, de trotuare, de pistele de biciclete de fapt inexistente, de reţeaua de apă şi canalizare, de parcări, de faţade care stau să se prăbuşească, toate nemulţumesc şi chiar agresează cetăţeanul.
Dacă vorbim de mobilitatea sătmărenilor, cărora le e dificil să străbată oraşul cu maşina, cu autobuzul, pe jos sau cu bicicleta, în toate variantele cetăţeanul resimte frustrare. Mai mult, sătmăreanul e agresat vizual de un oraş care a devenit parcă mai cenuşiu în ultimii ani. Şi mai ales, cetăţeanul e agresat financiar pentru că, pentru taxele sale, nu primeşte înapoi servicii de calitate, pentru că plăteşte metrul cub de apă mai scump decât în multe alte oraşe şi o taxă de salubrizare în schimbul căreia ar trebui să primească un oraş impecabil. Iată de ce infrastructura e un pilon strategic.

Al doilea e cultura. Iar eu înţeleg acest pilon într-un sens larg, generos şi ambiţios în acelaşi timp. Înţeleg cultura ca pe arta de a trăi bine într-un oraş. Cultura nu înseamnă doar instituţii de cultură esenţiale. Cultură înseamnă şi să te bucuri de un peisaj urban care să nu te agreseze estetic cu faţade ruinate, cu cabluri întinse haotic, cu zone verzi ce par abandonate, semănând mai degrabă a maidan. Cultură nu înseamnă zgomot, decibeli livraţi la maximum cu prilejul manifestărilor festiviste organizate de politicieni, iar nu de oameni cu bun gust. Cultură înseamnă idei, nu zgomot. Idei de evenimente, dar şi idei de reamenajare cu gust şi viziune a spaţiului urban. Idei care să producă de fapt infrastructură nouă, spaţii publice noi şi prietenoase cu cetăţeanul, un oraş regenerat în primul rând printr-un efort de imaginaţie. Un oraş în care să redescoperim arta de a trăi cu plăcere. Iar dacă aceasta este o artă, una pe care o întâlnim deja în multe oraşe din România, atunci primarul trebuie să fie regizorul. Un regizor ajutat de oameni care să facă imaginea oraşului, să regleze sunetul oraşului, să reconstruiască decorul unui oraş în care toţi trebuie să joace un rol, şi nimeni nu trebuie să facă figuraţie. De aceea, îmi doresc ca acest pilon al culturii să fie aşezat pe cea mai solidă fundaţie: cea a oamenilor cu idei din societatea civilă. Pentru că eu cred că banii culturii unui oraş trebuie să nu mai fie cheltuiţi după bunul plac al celor numiţi sau aleşi politic. Ci trebuie cheltuiţi după bunul gust al oamenilor activi, talentaţi şi cu idei din Satu Mare.
Un exemplu despre felul în care pilonul cultural se leagă organic şi firesc de cel al infrastructurii: proiectul unui nou pod peste Someş. E un proiect deocamdată ratat de actualul primar, dar nu acesta este aspectul esenţial. Esenţial ar fi ca acestui mare proiect de infrastructură să-i fie alăturată o componentă culturală. Cum? Foarte simplu. Prin organizarea unui mare concurs de proiecte, astfel încât viitorul pod să fie o cât mai frumoasă realizare de inginerie civilă. Un nou punct de reper al oraşului, un obiectiv de vizitat, ceva nu doar util, ci ceva cu care sătmărenii să se mândrească. Cred că nu e nevoie să dau prea multe exemple de poduri cu valoare efectiv culturală, simboluri ale oraşului, de la poduri din Budapesta, San Francisco, Praga, Paris, New York, până la podul minciunilor din Sibiu sau podul lui Saligny de la Cernavodă.

Al treilea pilon strategic al proiectului meu pentru Satu Mare este natura. Oraşul nostru stă bine statistic în privinţa suprafeţei parcurilor şi a spaţiilor verzi. Suntem pe locul 10 în România ca număr de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. Ar fi o poziţie onorantă, dacă nu am şti cum arată cu adevărat aceste spaţii verzi. Natura a fost generoasă cu oraşul, iar înaintaşii noştri sătmăreni ne-au lăsat moştenire parcuri grandioase. Cu arbori seculari, care au scăpat , ce bucurie!, de intenţia de defrişare a actualului edil. Dar oare ce am reuşit să adăugăm noi acestei moşteniri generoase? Priviţi aleile parcurilor, par mai degrabă un traseu pentru sporturi extreme. Priviţi mobilierul urban, băncile de ciment şi lemn aproape putred, coşurile de gunoi puţine şi ruginite. Priviţi lacul parcului Romei, pe care plutesc PET-uri. Mai mult, ce am adăugat noi ca element natural acestor spaţii verzi moştenite? Orice peisagist modern ne poate spune că un parc trebuie să fie atrăgător în orice anotimp. Că florile, arbuştii şi arborii trebuie aleşi şi plantaţi astfel încât încât să înflorească, să înmiresmeze aerul, să ofere un spectacol natural pe tot parcursul anului. Căutaţi o asemenea viziune naturală în ultimii ani ai administraţiei sătmărene. Şi întrebaţi-vă de ce zona malului Someşului arată ca un maidan abandonat. Întrebaţi-vă de ce artera pietonală se întrerupe brusc într-o zonă cenuşie, cu arhitectură comunistă, în faţa unor trepte ce parcă duc către nicăieri, în loc să continue axul urban pietonal către faleză. Şi cred că, în căutarea răspunsului, veţi intui felul în care preocuparea pentru natura urbană conduce la proiecte de infrastructură care, la rândul lor, creează un altfel de climat cultural al oraşului.